Stop and Reflect - Reflecții scripturale de dimineață

„De la muntele Hor au pornit pe drumul spre Marea Roșie ca să ocolească țara Edomului. Dar poporul și‑a pierdut răbdarea pe drum și a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise: „De ce ne‑ați scos din Egipt, ca să murim în pustie? Nu mai avem nici pâine, nici apă și sufletul nostru s‑a scârbit de această mâncare mizerabilă!“ (Numeri 21:4-5)

Am citit aceste versete și unul dintre lucrurile care mi-a atras cu atenția mea a fost faptul că au urât mâncare (mană) pe care Dumnezeu le-a oferit-o în fiecare zi. Și pot înțelege că mâncând același lucru zi de zi poate obosit de repede. Încerc să mă mențin la o dietă, așa că mănânc multe din aceleași lucruri în fiecare zi și omit lucrurile cu gust bun pe care copiii mei le mănâncă chiar în fața feței. Așa că îi pot înțelege pe israeliți care nu se bucură de mană.

Dar ceea ce mi se pare remarcabil este că _în fiecare zi au avut mană_ oferite de Dumnezeu. Suficient de mană pentru a le umple stomacul. Dar uită-te la ce se întâmplă când încep să se plângă: „De ce ne‑ați scos din Egipt, ca să murim în pustie? Nu mai avem nici pâine, nici apă și sufletul nostru s‑a scârbit de această mâncare mizerabilă!“

Am observat că, atunci când începem să ne plângem, trecem deseori cu vederea lucrurile mărețe pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Au uitat că El a trimis ciumele pentru a le elibera din Egipt. Au uitat că El a despărțit Marea Roșie. Au uitat că El i-a condus în siguranță până la marginea țării Făgăduinței - unde se îndoiau de Dumnezeu și nu voiau să intre.

Nu uităm doar ce a făcut Dumnezeu în trecut pentru noi când ne plângem, dar trecem cu vederea lucrurile pe care El le face pentru noi acum când ne plângem. _Au uitat că în fiecare zi El le oferă mană._ Au uitat că în fiecare zi, fără ca ei să facă ceva pentru a crește mâncare, era acolo pentru luare. Dumnezeu făcea zilnic o minune și răspunsul lor era „nu este nimic de mâncat”.

Doamne, minunea Ta, proviziile Tale, substanța pentru viața noastră pe care Tu ne-o oferi cu milă zilnic nu este nimic!

„Nu avem nimic!”

Îți poți imagina să faci micul dejun, prânzul și cina pentru familia ta și, la sfârșitul zilei, făcându-i să spună „nu aveam ce mânca și vom muri!”?

Aoleu!

Plângerea și inima nerecunoscătoare merg mână-n mână. Și când avem inimi nerecunoscătoare, cumva creierul nostru nu funcționează corect. Uităm de minunile care s-au întâmplat chiar în fața ochilor noștri. Nu ne amintim cumva că am mâncat azi-dimineață ... pentru că „nu este nimic de mâncat aici”.

Fie ca noi să cultivăm inimi de recunoștință, deoarece aceasta este cea mai bună prevenire pentru a ne plânge. Și pentru a face acest lucru, trebuie să ne amintim ce a făcut Dumnezeu. Prevederea pe care a dat-o El. Iubirea pe care ne-a arătat-o El. Jertfa pe care El a făcut-o pentru noi.

Dumnezeu a făcut atât de multe lucruri când ne luăm timpul să ne oprim și să reflectăm... trebuie să ne _oprim_ mai des și să _reflectăm_ la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

—

“But the people grew impatient with the long journey, and they began to speak against God and Moses. “”Why have you brought us out of Egypt to die here in the wilderness?” they complained. “There is nothing to eat here and nothing to drink. And we hate this horrible manna!”

(Numbers 21:4-5)

I read these verses and one of the things that jumped out at me was the fact that they hated the manna that God provided for them everyday. And I can understand that eating the same thing day in and day out can get old quickly. I am trying to keep myself on a diet, and so I eat a lot of the same things everyday and I skip the good tasting things that my kids eat right in front of my face. So I can understand the Israelites not enjoying the manna.

But what I find remarkable is that _everyday they had manna_ provided by God. Enough manna to fill their stomachs. But look at what happens when they begin to complain, “Why have you brought us out of Egypt to die? _There is nothing to eat here”_ - *really nothing to eat?*

I have noticed that when we begin to complain, we often overlook the great things God has done for us. They forgot that He sent the plagues to free them from Egypt. They forgot that He parted the Red Sea. They forgot that He lead them safely all the way to the edge of the Promise land - where they doubted God and didn’t want to enter.

Not only do we forget what God has done in the past for us when we complain, but we overlook the things He is doing for us now when we complain. _They forgot that everyday He provides them with manna._ They forgot that everyday, without then having to do a thing to grow food, it was there for the taking. God was doing a miracle on a daily basis and their response was “there is nothing to eat.”

God, Your miracle, Your provision, the substance for our lives that You graciously provide for us daily is nothing!

“We have nothing!”

Can you imaging making breakfast, lunch, and dinner for your family and at the end of the day having them say “we had nothing to eat and we are going to die!”?

Complaining and an ungrateful heart go hand and hand. And when we have ungrateful hearts, somehow our brains don’t work properly. We forget the miracles that have happened right in front of our eyes. We somehow can’t remember that we ate this morning…because “there is nothing to eat here.”

May we cultivate hearts of gratitude, because that is the best prevention to complaining. And to do that, we must remember what God has done. The provision He has given. The love He has shown us. The sacrifice He made on our behalf.

God has done so much when we actually take the time to stop and reflect…we need to _stop_ more often, and _reflect_ on what God has done for us.